Sfinții Martiri Cassius, Florentius și alți șapte soldați din Bonn și Gereon cu cei 318 soldați din Köln (+10 octombrie 304)
Sfinții Martiri Cassius și Florentius și Bonn și Gereon din Köln, împreună cu tovarășii lor, au luat cununa muceniciei probabil în anul 303 sau 304, în timpul prigoanei inițiate de Dioclețian împotriva creștinilor.
Legiunea tebană
Acești mărturisitori făceau parte din legiunea tebană, provenind din Egipt și care era compusă în majoritate din soldați creștini.
Cele mai multe informații despre sfârșitul mucenicesc al membrilor acestei legiuni provin dintr-o istorisire a episcopului Eucherius al Lyonului (Passio Acaunensium martyrum, scrisă în jurul anului 440), la care se adaugă referiri ale lui Grigorie de Tours (Liber Miraculorum, pe la 590), Venantius Fortunatus (sec. VII) și Walafried Strabo (sec. IX). Mărturisirile mai târzii, întocmite de Jacobus de Voragine (Legenda Aurea, sec. XIII) și de monahul francez Hélinard (Passio Gereonis, sec. XII, preluată în Acta Sanctorum Octombriis vol. 5, Bruxelles, 1852, pp. 37-39), compilează într-o istorisire coerentă amănuntele disparate ale înaintașilor.
Potrivit lui Eucherius, împăratul Dioclețian a trimis pe co-împăratul Maximian Hercules în Galia unde printre romanii stabiliți în zona Lyonului s-a format o un grup armat intitulat bagaudae („luptătorii”), care sfidau guvernarea imperială. Pentru a restabili ordinea în regiune, Maximian a primit ca ajutor și legiunea tebană, compusă din 6600 (după Legenda Aurea 6666) de soldați. Aceștia, în majoritate egipteni, fuseseră botezați și erau creștini practicanți.
Atunci când Maximian se afla pe punctul de a trece cu armata Alpii în Galia, a aflat că un general cu numele Carausius, având sub jurisdicție regiunea dintre Galia și ținutul populat de saxoni (zona Rinului), s-a răsculat și el împotriva împăratului. La această veste, Maximian a trimis o parte din armata de care dispunea peste Rin. Din aceasta făceau parte generalii tebani Gereon, Victor, Cassius și Florentius, împreună cu soldații subordonați lor.
Martiriul legiunii tebane
După împărțirea armatei, Maximian a dispus ca armata rămasă cu el să petreacă un timp pentru odihnă în localitatea alpină Octodurum (azi Martigny, Elveția), ocazie cu care a ridicat un altar păgân și a ordonat tuturor soldaților să aducă jertfă idolului. Potrivit lui Eucherius, sfântul Mauriciu, conducătorul legiunii tebane (care potrivit unei tradiții ulterioare, deținea Lancea cu care a fost împuns Domnul) și cei subordonați lui au refuzat să se supună ordinului și au poposit la Agaunum (Maurice d´Agaune). Primind ordin să se întoarcă și să aducă jertfă, nu s-au supus, motivând că sunt creștini. Mai mult, au refuzat să lupte împotriva fraților lor de aceeași credință. Pedeapsa pe care au suportat-o a fost decimarea (uciderea a fiecărui al zecelea soldat), urmată de o nouă decimare, datorită încăpățânării soldaților de a îndeplini ordinul. În cele din urmă întreaga legiune, împreună cu Sf. Mauriciu au fost uciși, fără a se împotrivi, iar trupurile lor aruncate. Moartea martirică a soldaților tebani a avut loc la 22 septembrie 286.
Martiriul sfinților Cassius, Florentius și Gereon
Biografiile sfinte alcătuite mai târziu de Jacobus de Voragine (în „Legenda Aurea”) și de monahul francez Hélinard, continuă istorisirea cu martiriul sfinților de pe valea Rinului, însă se pare că acestea au avut loc la aproape 10 ani distanță, în anul 303 sau 304. Povestitorii medievali relatează că după martiriul din Alpi, împăratul a trimis călăii la Verona (o denumire veche a orașului Bonn), care au executat pentru credința creștină pe Cassius, Florentius și alți șapte soldați, sau după altă variantă, 12. După aceasta, oamenii împăratului au mers la Colonia Agrippina (Köln), unde au întâlnit pe Gereon și 318 soldați ai săi pe un câmp din apropierea orașului, unde mai târziu s-a ridicat biserica „Ad Martyres” (azi Mechtern, lângă Köln). Aceștia au mărturisit cu îndârjire numele lui Hristos și au fost decapitați.
Trupurile însângerate ale martirilor din Colonia au fost târâte pe câmp și aruncate într-o fântână adâncă. Mai târziu, pe locul martiriului lor a fost construită o basilică. Un martiriu asemănător s-a petrecut în Xanten, 100 km mai la nord, cu Sfântul Victor și 330 de tovarăși ai săi. Alți martiri din aceeași legiune au fost executați în același fel în Solothurn (Victor și Ursus), precum și la nord de Trier, craniile și oasele celor din urmă fiind păstrate până astăzi în biserica Sf. Paulin din oraș. Sfinții din cele trei orașe de pe valea Rinului sunt sărbătoriți la 10 octombrie, deși este greu de crezut că toate cele trei martirii au avut loc în aceeași zi, data de prăznuire fiind atestată prima dată în Martirologiul ieronimian (datat în jurul anului 430).
Venerarea
Toți sfinții martiri menționați mai sus au fost venerați la scurtă vreme după moartea lor, creștinii ridicând basilici deasupra sau în apropierea mormintelor acestora, însă exceptând pe Sf. Maurițiu și cei împreună cu ei, despre care episcopul Teodor din Octodurum scria în 375 că sunt cinstiți într-o biserică proprie, pentru toți ceilalți documentele referitoare la venerarea lor sunt ceva mai târzii. Un act de donație, semnat de nobilul Helmgar, atestă pentru prima dată existența unei basilici dedicate sfinților Cassius și Florentius în 649 d.Hr., însă aceasta, potrivit cercetărilor arheologice, se pare că datează din sec. IV. La 2 mai 1166 preotul comunității Sf. Cassius și Florentius a dispus scoaterea moaștelor celor doi sfinți, probabil cu ocazia ridicării actualului dom, pe care le-a așezat într-o raclă. Cu această ocazie, episcopul Rinaldus din Dassel a dispus mutarea moaștelor în altarul principal din dom, fiind apoi ascunse, în 1643, în timpul războiului de 30 de ani, de frica profanării lor. Abia în 1928-1929, în urma unor lucrări de restaurare, au fost redescoperite într-unul dintre turnurile corului domului, iar în 1971 au fost așezate într-un nou relicvar.
De asemenea, existența unei basilici la Köln, ridicată în cinstea Sfântului Gereon și a însoțitorilor săi, este confirmată în 590 de Grigorie de Tours. Aceasta se pare că exista deja pe la mijlocul secolului al IV-lea, fiind ctitoria Sfintei Elena, mama împăratului Constantin, fiind împodobită cu mozaicuri și metal strălucitor. Potrivit legendei, biserica a fost construită fără lemn și ieșea în evidență prin strălucirea ei aurie, fapt pentru care locuitorii din Colonia au ajuns să îi numească pe sfinții martiri cu titulatura „Sfinții de aur”.
Și la Xanten există o basilică foarte veche, dedicată martirilor Victor și cei împreună cu dânsul.
Potrivit tradiției, Sfântul Gereon și tovarășii săi au primit martiriul pe o coloană care acum se află la intrarea în basilică, sângele lor curgând de pe sabia călăului pe ea. Creștinii au venerat această relicvă, iar în Evul Mediu credeau că ar avea capacitatea de a distinge binele de rău și să pedepsească pe răufăcători. Din acest motiv, pe ea sunt scrise cuvintele cuvintele: „ Adde fidem, fuit hic pridem fusus cruor idem/ ad lapidem, si dem me male, punit idem” („Crede: chiar pe această piatră a curs odinioară sânge/ dacă sunt vinovat, îmi voi primi aici pedeapsa”). În 1794 armatele revoluționare franceze au spart coloana și au cărat partea superioară a ei într-o pădure din Brauweiler sau Bergheim, lăsând-o pe drum, unde s-a pierdut.
Sfinții Cassius și Florentius, precum și Sf. Gereon sunt reprezentați iconografic în bisericile dedicate lor, iar numeroase altare și statui votive sunt de găsit în zona renană, dar și în alte părți ale Germaniei.
Sfântul Arhidiacon Ştefan
Sfântul Arhidiacon Ştefan (în limba greacă, Stephanos înseamnă „cunună”, „premiu” sau „semn al victoriei”) este primul diacon şi martir al Bisericii. Este primul creştin care a câştigat cununa martiriului. Sfântul Ştefan este sărbătorit în Biserica Ortodoxă a treia zi după Naşterea Domnului, pe 27 decembrie.
Din unicul izvor despre viaţa Sfântului Ştefan, Cartea Faptelor Apostolilor (cap. 6-8:2), aflăm că, la începuturile Bisericii, când cuvântul Evangheliei încă nu se răspândise în afara Ierusalimului, creştinii trăiau împreună şi îşi împărţeau bunurile. Sfânta Scriptură ne istoriseşte că văduvele creştine provenite dintre păgâni s-au plâns Sfinţilor Apostolilor că sunt defavorizate la împărţirea ajutoarelor şi că văduvele creştine provenite dintre iudei ar fi privilegiate. Ca să facă dreptate şi ca plângerile să înceteze, Sfinţii Apostoli s-au sfătuit şi au hotărât să aleagă şapte bărbaţi cu reputaţie bună, care să garanteze tratamentul egal la slujirea la mese. Au fost aleşi astfel şapte bărbaţi, Ştefan „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, acesta din urmă prozelit din Antiohia, peste care Sfinţii Apostoli s-au rugat şi şi-au pus mâinile şi care au devenit astfel, prin harul Duhului Sfânt care S-a pogorât peste ei, primii diaconi ai Bisericii. Sfânta Scriptură îl menţionează aparte pe Sfântul Ştefan ca fiind „plin de har şi de putere” şi „făcând semne şi minuni mari în popor” (Fapte 6:8). Acesta este motivul pentru care Biserica îl socoteşte Arhidiacon, adică „primul dintre diaconi”. Aceeaşi carte ne povesteşte cum Sfântul Ştefan a intrat într-o dispută cu membrii mai multor sinagogi. Cum Arhidiaconul Ştefan era plin de înţelepciune şi Duhul Sfânt, n-au putut să-l biruiască în cuvânt, membrii sinagogilor au întărâtat poporul spunând că Ştefan a hulit împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. S-a iscat tulburare şi indignare şi Arhidiaconul a fost dus cu forţa în faţa Sinedriului, pentru a da socoteală despre spusele ce-i erau imputate. Scriptura aminteşte şi de martorii mincinoşi pe care evreii i-au tocmit ca să susţină că Ştefan ar fi spus că Iisus va schimba datinile lăsate de Moise. În capitolul al şaptelea, Cartea Faptelor Apostolilor redă cuvântarea pe care Sfântul Arhidiacon Ştefan a ţinut-o în faţa Sinedriului. Cuvântare sa este o tâlcuire întregului Vechi Testament considerat din perspectiva venirii Mântuitorului. Inspirat de Duhul Sfânt, Ştefan tâlcuieşte cum Avraam a plecat din Mesopotamia ca să vină în pământul făgăduinţei, cum a primit tăierea împrejur ca semn al legământului, cum Iacov şi Iosif au trăit în nădejdea aceluiaşi legământ, cum Dumnezeu a izbăvit poporul de foame prin Iosif, şi cum, la vremea când poporul Israel era asuprit în Egipt, Dumnezeu l-a scos prin slujitorul său Moise din ţara robiei. De asemenea, Ştefan aminteşte cum, sub conducerea lui Iosua, Dumnezeu a rânduit ca Israel, să intre în pământul făgăduinţei – Canaan, cum Solomon a zidit templul, şi atrage atenţia că toţi proorocii pe care Dumnezeu i-a trimis evreilor au fost prigoniţi de către aceştia. Tonul mustrător al cuvântării se înteţeşte spre final: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum.” (Fapte 7:51-52) Finalul cuvântării conţine o aluzie la Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, pe care evreii Îl uciseseră după trup. Priceperea cu care Arhidiaconul Ştefan a vorbit i-a făcut pe unii învăţaţi să creadă că, înainte de convertire, Ştefan va fi fost ucenicul învăţatului Gamaliel.
Plin de Duh Sfânt, Arhidiaconul Ştefan are o viziune a slavei lui Dumnezeu, pe care le-o descrie celor de faţă: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7:56) Scriptura istoriseşte cum cei de faţă n-au putut suporta această mărturisire a Învierii şi dumnezeirii lui Iisus Hristos, şi cum, astupându-şi urechile, au năvălind asupra lui, şi l-au scos afară din cetate, unde l-au bătut cu pietre. Înainte să-şi dea obştescul sfârşit, îngenunchiat, Ştefan s-a rugat cu glas mare pentru ucigaşii săi: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7:60) În acest mod a trecut la cel veşnice Sfântul Arhidiacon şi întâiul Martir Ştefan. Scriptura notează că „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (Fapte 8:2), dar şi că un tânăr cu numele Saul a încuviinţat uciderea lui Ştefan şi că a păzit hainele ucigaşilor. Saul avea să se convertească şi să devină Sfântul Apostol Pavel.
Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca sa fie mâncat de animale, însă că acestea nu s-au atins de el. Gamaliel şi Nicodim au fost aceia care i-au ridicat trupul Sfântului Ştefan şi l-au îngropat cu evlavie. În luna decembrie a anului 415, în urma unei întreite viziuni, un preot cu numele Luchian descoperă moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Ele au fost aduse cu cinste de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Aflarea moaştelor Sfântului Arhidiacon Ştefan este sărbătorită de către Biserică în data de 15 septembrie. Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (XMRBiserica Ortodoxă la data de 2 august.
În anul XMR, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul. În anul 614, sub conducere lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.
Săpăturile şi cercetările arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugări catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetători (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, la Serghiev Posad, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează la Roma, în bazilica San Lorenzo fuori le Mura.
